Îndemn

Odată, mergând pe stradă am zărit
un om cu capul în pământ, rugându-se.
M-am apropiat de el sfios, căci nu știam
ce să îi spun și cum să îi vorbesc.

La umbra unui tei bătrân acest om
își făcuse culcuș și loc de rugăciune.
Averi n-avea, și nici familie. Era
doar el, în legătură cu Dumnezeu.

L-am observat în tăcere, privind
la chipul său blajin de înger,
pe care un surâs era pictat
acoperind o urm-a unei plângeri.

În ochii săi albaștri o lacrim-apăru
de emoție, de bucurie ori de frică,
și, simțind că ochiul meu profan îl văzu,
privirea sa sfioasă se ridică

și-ncepe să-mi vorbească așezat,
ca un crai înțelept de-odinioară.
Începe să îmi dea un dulce sfat,
de parcă n-ar fi doar întâia oară

când ale noastre drumuri s-au văzut
cuviincioase, stând într-o răscruce,
iar gândurile ni s-au așternut
vegheate-n veci de o semeață cruce.

Nu a vorbit prea mult, sau poate
timpul ne-a-mplinit dorința, iar,
și clipele, fugind grăbite toate,
s-au adunat, gonind spre minutar.

Îndemnul său cu-nțelepciune l-a rostit,
ca un arhimandrit ce-n lume a trecut,
ce pe pământ cu dreptul a pășit,
iar apoi, la Domnu-a dispărut.

M-a îndemnat pe semeni să-i iubesc,
căci Dumnezeu asemeni ne-a iubit
și pe-al Său unic Fiu dumnezeiesc
ni L-a trimis, ca Mielul la jertfit

să fie spre a noastră mântuire
deși în schimb nimic noi nu I-am dat;
mergând senin spre a Sa răstignire
iubire absolut-a arătat.

Asemeni lui, mi-a arătat eroii
care în închisori s-au nevoit
și-n lagăre străine, noii
mărturisitori au răsărit

ca aurul ieșind din topitoare
în temnițe amare-au pătimit;
deși ateii voiau doar să îi omoare,
stând drepți, credința și-au mărturisit.

Studenți, intelectuali.. cu toții
din mijlocul familiilor i-au luat:
soțiile și-au deplâns soții,
iar fiii mamelor le-au fost furați;

ei cu tărie mers-au înainte,
în chinuri grele, fără de sfârșit,
bătuți au fost, dar au strigat „Părinte,
ajută-mă să cred pân-la sfârșit!

Cred, Doamne, că pe Fiul Tău
l-ai dat a fi nouă spre mântuire,
să spargă căpățâna celui rău
și să salveze lumea din pieire!”

Astfel grăi bătrânul înțelept,
spre mine, îndemnându-mă să cred,
să îmi iubesc aproapele, s-aștept
și-a mea credință-n veci să nu o pierd.

M-am apropiat timid de el, și-am întrebat:
„Dar cine ești, bătrâne, să mă-nchin?”.
Nu a răspuns, ci doar zâmbind a stat
și l-am privit: Părintele Iustin

ce-n chinuri mari și grele a trecut,
alături de studenții ce credeau:
în temniță, adesea a fost bătut;
și el, și cei care mărturiseau.

Facebook Comments

Citind blogul, afli câte ceva și despre persoana care și-a pus bucăți de suflet pe hârtie..

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat:
Abonează-te pentru a fi la curent cu noile articole

Scrie adresa ta de e-mail, mai jos

Abonează-te!