Elegie de toamnă

Te-am întâlnit atunci, pe când frunze picau,
Când zilele grăbite înspre absurd goneau
Cântai la pian, iubito, cântai romanțe dulci,
Și n-am știut, eu, bietul, că tu aveai să fugi.

Aceasta n-ai știut-o nici tu, o, suflet sfânt,
N-aveai a ști, desigur, că trupul vrea-n pământ,
Iar sufletu-ți de zână în veșnicul său loc
Să meargă a dorit, cu îngeri la un loc.

M-am întristat, eu, suflet, de tine părăsit
Și nu-mi vine a crede că lumea mi-a murit.
Colind acum, pustiu, orașul fantomatic,
Precum George Bacovia, poetul singuratic.

Ascult în casă pianul, ce cântă liniștit
Și-afară plouă încet, încet. Mi-am amintit
De tine, înger alb al zilelor senine
Și nu-mi doresc să sper decât că îți e bine

În largile cămări din raiul cel ceresc
Alături de cei care pe tine te iubesc
Precum o fac și eu; dar care au plecat
Din lumea efemeră, unde e și păcat.

Mă plimb pe-alei în parc, îngândurat și-agale
Și îmi reamintesc, cu dor, doar cântecele tale,
Romanțe parfumate, compuse din iubire
Venită ca minunea, doar dintr-o privire;

Două perechi de ochi în parc s-au întâlnit
Și proprietarii lor, sensibili, de-ndată s-au iubit.
Tu-înger de lumină al zilelor de toamnă,
Cu păr bălai și moale, ochi de sfioasă doamnă,

De căprioară blândă, precum e icoană
De mare preț în casă, cu busuioc în ramă.
Eu-doar un simplu om, îndrăgostit de tine,
Cu o viață anostă… atâția sunt ca mine..!

Facebook Comments

Citind blogul, afli câte ceva și despre persoana care și-a pus bucăți de suflet pe hârtie..

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat:
Abonează-te pentru a fi la curent cu noile articole

Scrie adresa ta de e-mail, mai jos

Abonează-te!