Când ceasurile fug, trecând de miezul nopţii,
şi tu stai la fereastră, gândindu-te la ea,
îţi spun că nu mai vine, că e voia sorţii
ca sufletul ei blând cu îngerii să stea.
Tu te frămânţi, aştepţi, o cauţi prin amintiri
şi nu-ncetezi să speri ca ea e încă vie
fiindcă viaţa-ţi, plină de dezamăgiri,
are planuri, de care sufletul nu știe.
Şi-L strigi pe Dumnezeu, din bolta Sa senină:
„O Doamne Sfinte, cu ce am greşit?!
cum de-ai putut să stingi a mea lumină?
cu ce-am greşit, de am de pătimit?
Tu iartă-mă! Ia-mă la Tine, Dumnezeu ceresc,
şi adu-o-aici pe zâna florilor de bujor;
adu-o înapoi, căci de dor mă topesc
şi pot apoi, Părinte, dacă Tu vrei, să mor.”
Facebook Comments
