Cum m-am împrietenit cu „Hoțul de cărți” al lui Markus Zusak

Source: media.coveringmedia.com

În loc de introducere

„Moartea este un fenomen simplu în natură; numai oamenii îl fac înfricoșător.”, sau cel puțin așa spunea Marin Preda. Personal, de-a lungul adolescenței mele am perceput moartea în moduri diferite. Lecturile pe teme religioase, urmate de cele din literatura lui Lucian Blaga și apoi din folclor și din etnologie mi-au oferit o perspectivă diferită de fiecare dată. Am văzut moartea în desenele animate. Am văzut-o între cunoștințe, apropiați și rudele lor rămase în viață. Am văzut-o ca pe o trecere, sau ca pe un personaj nostim, cu un hanorac negru și cu o coasă. Am văzut-o ca pe o nuntă, întâlnindu-mă cu moldoveanul ciobănaș din „Miorița”. Nu o văzusem, însă, până acum ceva vreme, ca pe un narator. Da, citiți bine, narator!

Moartea – prietena și însoțitoarea lui Liesel

„O mică bucată de adevăr. Eu nu am la mine o seceră sau o coasă. Port mantoul negru cu glugă numai când este frig.”, spuse Moartea. Contrar aparențelor, naratorul acestei cărți este o ființă sensibilă, care, după cum se descrie, „are o inimă”. Markus Zusak reușește, prin cartea sa, să îi confere morții o latură umană, diferită față de cea pe care o cunoaștem cu toții. „Hoțul de cărți” este o carte care are în prim plan povestea tinerei Liesel Meminger, o fetiță care este forțată de circumstanțe să își lase mama (care primește apelativul de „kommunist”). Ea este adoptată de familia Rosei și a lui Hans Hubermann, doi oameni aflați în primăvara vieții. Pe parcusul romanului ei vor ajunge să îi devină la fel de dragi precum proprii părinți, dacă nu chiar mai dragi.

Spre deosebire de alte cărți care tratează subiectul Holocaustului și a perioadei naziste, acest roman este scris dintr-o altă perspectivă, lucru care îi conferă originalitate. „Hoțul de cărți” în persoana domnișoarei Liesel Meminger deprinde tainele lecturii prin intermediul unei cărți sustrase, cu un nume și un subiect cel puțin straniu, „Manualul groparului”. Introducerea în tainele lecturii este făcută de tatăl adoptiv, Hans, cel „cu argint în privire”, care are o metodă aparte de a preda: zugrăvește literele în pivniță, pe un perete. Ulterior, Liesel ajunge să îndrăgească lectura, și își face rost de cărți din piețele publice, de la tatăl său și, nu în ultimul rând, din biblioteca doamnei primar. Merge la casa lor să îndeplinească atribuțiile date de mama ei, și se îndrăgostește de bibliotecă.

Liesel e un copil sensibil și curajos totodată. Inițial speriată de apelativul adresat de mama ei, „saumensch”, ajunge să fie imună la el. Se împrietenește cu vecinul ei, Rudy Steiner, alături de care are numeroase aventuri. Ajunge să își bată un coleg din cauza unei nedreptăți făcute. Se împrietenește și cu Max, evreul ascuns de părinții adoptivi. Trece ușor de la mediul plin de iubire reprezentat de mama și de fratele ei, la privirile curioase ale vecinilor de pe strada Himmel, ajungând să cunoască o iubire mult mai mare: dragostea de lectură și dragostea pentru familia ei.

Moartea o întovărășește peste tot prin prisma meseriei ei. Ea primește pe brațe sufletele celor trecuți, într-un număr din ce în ce mai mare. Îi este alături când își pierde fratele mai mic. Îi este alături când este adoptată de noua familie. Merge împreună cu ea, urmărind-o în peripețiile ei copilărești, în periplul înspre biblioteca doamnei primar, în plimbările alături de Rudy Steiner. Îi este alături chiar și la final, când aflăm că numele străzii (Himmel = Rai) este, de fapt, o ironie.

După ani de zile, moartea ajunge să se considere norocoasă că poate să îi nareze povestea „hoțului de cărți”. Ea adăugă în acest proces o duioșie și o căldură aparent necaracteristice. Moartea, naratorul, este unul dintre cele mai surprinzătoare personaje, nu numai din roman în sine, dar și din literatură la modul general. Markus Zusak a reușit să creeze prin această carte un roman al holocaustului, un roman al vieții care e trăită de moarte, un roman care surprinde puterea cuvintelor și a iubirii dătătoare de viață!

„Eu sunt bântuită de oameni.” (Moartea)

În loc de final

Consider că lectura este ușor de parcurs, fără termeni sau idei sofisticate. Personal, m-am simțit atrasă de carte în așa fel încât, ajungând la final, am plâns ca un copil neconsolat. M-am îndrăgostit de Liesel și de Max. L-am iubit pe Rudy. Am ajuns să o ador pe Rosa, și l-am adulat pe Hans. M-am împrietenit cu Liesel, și o parte din mine o invidiază pentru oportunitatea de a citi cărțile din biblioteca personală a soției primarului. O parte din mine îi invidiază ardoarea și curajul mai presus de limite. O parte din mine a plâns ori de câte ori a văzut lacrimi în ochii ei. O parte din mine ar vrea să fie mereu alături de ea, de Hubermani, de Steineri, de Max..

Cartea se poate procura din librării (Elefant, Libris, Cărturești etc) sau se poate găsi pe internet în format electronic. Eu am descărcat-o de pe internet inițial, dar am preferat să o cumpăr, să o adaug la biblioteca personală.

Facebook Comments

Citind blogul, afli câte ceva și despre persoana care și-a pus bucăți de suflet pe hârtie..

3 Replies to “Cum m-am împrietenit cu „Hoțul de cărți” al lui Markus Zusak”

  1. […] Am perceput, și încă percep intervalul ăsta de timp ca pe un moment de respiro. Am început să citesc mai mult, și să scriu mai des. Am fructificat timpul jucându-mă mai mult cu fetița, căreia […]

  2. Cunosc cartea, stiu ca e si film dar n am apucat sa mi o iau si nici sa l vad.

    1. Îți recomand să o iei și să o citești! E ge-ni-a-lă! <3

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat:
Abonează-te pentru a fi la curent cu noile articole

Scrie adresa ta de e-mail, mai jos

Abonează-te!